Predoiu, de râsul Justiţiei. A căutat cu şefii Parchetului General „soluţii legislative” la deciziile „interpretative” ale CCR
Ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, a făcut o gafă de zile mari, încurcând astăzi tipul deciziilor CCR în funcţie de tipologia şi efectele produse ale acestora, ministrul arătând astfel că nu stăpâneşte noţiuni esenţiale, de bază, când vine vorba de Justiţie.
Aşa se face că, într-un comunicat public, postat chiar pe siteul Ministerului Justiţiei, Cătălin Predoiu anunţă că astăzi a avut o întâlnire de lucru cu conducerea Parchetului de pe lângă ÎCCJ şi a “continuat, spre exemplu”, să discute cu toţii “soluțiile legislative necesare derivate din recenta Decizie a Curții Constituționale nr. 55/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală și ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României”.
Numai că decizia 55/2020 a CCR nu este o decizie simplă a CCR ( dublu click- diferenţe tip de decizii CCR ) prin care să se constate neconstituţionalitatea integrală sau parţială a unei prevederi, este o soluţie interpretativă, aşa cum se şi arată în conţinutul ei. Ca atare, Ministerul Justiţiei sau Legiutorul nu au ce „soluţii legislative” să promoveze pentru că decizia CCR este pentru interpretarea magistraţilor- judecători şi procurori.
Spre deosebire de deciziile simple ale CCR, cele interpretative vizează înţelesul constituţional al unor norme şi, pe cale de consecinţă, soluţiile vizează ca numai anumite înţelesuri să fie aplicate de instanţele de judecată sau de către magistraţi.
În soluţiile interpretative, CCR stabileşte înţelesuri ale normelor în conformitate cu Constituţia iar acestea există pentru a fi puse în aplicare de magistraţi şi nu sunt dedicate Legiuitorului, pentru că nu el aplică normele respective.
Ca atare, decizia 55/2020 interpretativă a CCR sună astfel: „ Admite excepția de neconstituționalitate, ridicată de același autor în același dosar, și constată că dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Definitivă și general obligatorie”.
Decizia 55/2020 a CCR, venită după decizia 51/2016 a CCR, arată că instanţele şi procurorii nu pot folosi ca probe datele rezultate din mandatele de siguranţă naţională ale SRI pentru că dispozițiile legii privind securitatea națională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor și informațiilor rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991- legea care asigură cadrul legal SRI.
Potrivit datelor publice ale ÎCCJ şi SRI, SRI a dezvoltat o adevărată industrie a mandatelor de siguranţă, în ultimii ani fiindu-i aprobate peste 28.000 de MSN, restrângând fără indicii clare drepturile şi libertăţile a sute de mii de persoane.
