Presa Curată

Portal de ştiri

Motivarea CCR: Iohannis şi-a depăşit atribuţiile constituţionale. Legalitatea şi temeinicia amenzilor trebuie verificate de judecători. Oamenii nu trebuie să-şi demonstreze NE-vinovăţia!

Spread the love

Curtea Constituţională a publicat astăzi motivarea pe declararea ca neconstituţională a OUG 1/1999 referitoare la starea de asediu şi regimul stării de urgenţă şi OUG 34/2020 prin care Guvernul Orban a declarat starea de urgenţă în România pe timp de pandemie de nou coronavirus.

Curtea critică modul cum Preşedintele Iohannis şi Parlamentul au acţionat pe timpul stării de urgenţă, preşedintele depăşindu-şi atribuţiile constituţionale, Parlamentul neverificând ce avea ca atribuţie să verifice şi arată că, în privinţa amenzilor date în baza unei legislaţii neclare şi imprecise, judecătorii vor trebui să verifice legalitatea şi temeinicia proceselor verbale, pentru că oamenii nu trebuie să-şi dovedească nevinovaţia.

În decizia 152, CCR transmite că în domeniul instituirii stării de urgenţă, autorităţile au competenţe partajate, astfel că Parlamentul are obligaţia de legiferare, prin lege organică, a regimului stării de urgență, iar președintele României are atribuția constituțională de a institui starea de urgență și de a pune în executare dispozițiile legale ale regimului stării de urgență, astfel cum acestea au fost stabilite de legiuitor.

Parlamentul avea obligaţia să verifice îndeplinirea condiţiilor legale referitoare la starea de urgenţă

Mai mult, spune CCR, „Parlamentul are obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor legale referitoare la instituirea stării de urgență , încuviințând sau nu această măsură, prin adoptarea unei hotărâri în ședința comună a celor două Camere”.

„Având în vedere cadrul legal analizat, Curtea constată că acesta stabilește în mod riguros limitele în care Președintele poate să acționeze, neexistând dispoziții echivoce cu privire la caracterul de act administrativ de punere în executare a legii a decretului Președintelui”, arată CCR.

Iohannis a identificat prin decret drepturi şi libertăţi al căror exerciţiu urma să fie restrâns

Restrângerea exercițiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Președintelui, dispozițiile art.14 lit.d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 constituind doar norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Președintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispozițiilor art.4 din același act normativ care prevăd expres posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor, arată CCR în motivare.

Numai că acționând în limitele competențelor sale legale, Președintele a identificat drepturile și libertățile al căror exercițiu urma să fie restrâns (libera circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la învăţătură, libertatea întrunirilor, dreptul de proprietate privată, dreptul la grevă, libertatea economică).

Președintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale sau, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiție etc.).

Preşedintele Iohannis a depăşit cadrul legal în timpul stării de urgenţă, acţionând dincolo de competenţele sale constituţionale

Revenind la situația de speță, Curtea observă că modul în care Președintele și-a exercitat atribuția constituțională, prin depășirea cadrului legal, nu este consecința vreunui viciu de neconstituționalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea și în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acționeze. Așa cum s-a precizat anterior, stabilind competențele fiecărei autorități publice implicate în gestionarea situației de criză care a generat instituirea stării de urgență, nicio dispoziție a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 nu îl îndrituiește pe Președinte să acționeze dincolo de competențele sale constituționale, astfel că instanța constituțională nu poate sancționa, în cadrul controlului de constituționalitate pe care îl efectuează în procedura instituită de art.146 lit.d) din Constituție referitoare la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, normele legale criticate de autorul excepției.

Decretul 240/2020 al lui Iohannis, cu derogări de la legislaţia în vigoare, nu a fost supus unui control parlamentar

Mai mult, CCR arată că anexa nr.1 la Decretul nr.240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, intitulată Măsuri de primă urgenţă cu aplicabilitate directă, prin care s-au adoptat, de asemenea, derogări de la legislația în vigoare la momentul prelungirii stării de urgență, nu a fost supusă controlului parlamentar.

Pe de altă parte, Curtea observă că, încuviințând instituirea stării de urgență, Parlamentul României avea obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor constituționale și legale pe care decretul Președintelui trebuia să le respecte. Or, prin articolul unic al Hotărârii nr.3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, Parlamentul s-a limitat să încuviințeze măsura, fără a-și îndeplini obligația de a verifica respectarea exigențelor pe care Constituția și legea le impun decretului Președintelui și de a sancționa exercitarea ultra vires a competențelor legale.

Regimul juridic al stării de asediu, urgenţă, alertă- doar prin Parlament, doar prin lege

Ca în cazul deciziei de astăzi, privind starea de alertă, CCR spune că şi regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență, în actualul cadru constituțional, nu poate fi reglementat decât printr-o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispozițiilor art.73 alin.(3) lit.g) din Constituție, în regim de lege organică.

Amenzile, pe legislaţie confuză, neclară şi imprevizibilă. Judecătorii trebuie să verifice legalitatea şi temeinicia proceselor verbale. Oamenii care au contestat procesele verbale, NU trebuie să-şi dovedească propria NE-vinovăţie!

În privinţa amenzilor, CCR subliniază caracterul confuz, neclar şi imprevizibil al legislaţiei prin care acestea au fost date şi arată că prevederile din OUG 1/1999 nu indică în mod clar şi neechivoc, în cuprinsul normei legale, actele, faptele sau omisiunile care constituie contravenții și nici nu permit identificarea cu uşurinţă a acestora, prin trimiterea la actele normative cu care textul incriminator se află în conexiune.

Or, pentru a permite organului constatator și instanţei judecătorești realizarea acestei atribuţii, este necesar ca norma care constituie temeiul sancțiunilor contravenționale să fie clară, precisă și previzibilă, așadar, legiuitorul să-și fi îndeplinit obligația de transpunere a principiului proporționalității reglementând norme prin care fapta contravențională este individualizată legal.

Prevederile art.28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 nu numai că nu prevăd concret faptele care atrag răspunderea contravențională, dar stabilesc în mod nediferențiat pentru toate aceste fapte, independent de natura sau gravitatea lor, aceeași sancțiune contravențională principală.

În ceea ce privește sancţiunile contravenţionale complementare, deși legea prevede că acestea se aplică în funcţie de natura şi gravitatea faptei, atâta vreme cât fapta nu este circumscrisă, evident că nu se poate determina nici natura sau gravitatea sa pentru a stabili în mod just sancțiunea complementară aplicabilă.

Cât priveşte critica relativă la răsturnarea sarcinii probei, Curtea reține că nicio normă din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 nu atribuie o forţă probantă absolută procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

Din această perspectivă, în temeiul art.30 din ordonanța de urgență, este aplicabilă legea-cadru în materie contravenţională, astfel că, potrivit Ordonanței Guvernului nr.2/2001, procesul-verbal de contravenţie are un conţinut bine precizat, procedura contestării acestuia, căile de atac şi judecata propriu-zisă nu derogă de la regimul probator general.

În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal.

Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului”, mai arată CCR.

Citeşte aici MOTIVAREA CCR DECIZIA 152 (dublu click)

Citeşte şi…

Fii patron Presa Curata!

Categorii

Poate ai ratat

error: Content is protected !!